Îți motivai existența
încercînd să scrii
despre tot ce nu mai există

...scriind/re-scriind
sperai să ți se întîmple
"ceva" asemeni
ne-muririi

...sperai
să te înalți
dincolo de ambiguitatea
căreia acum îi ești
lăuntric


ambiguitate
uneori atît de intim pătrunsă
de închipuirea
ca un rost
care mereu deschide
rana deosebirii
...cînd sufletul
își presimte
risipa

...sau
la rîndul ei
închipuirea este și ea
tot o rană
...poate și singura
ce-ar mai putea
lecui sufletului
risipa?