Mai bate încă toaca în schitul singuratic
Și ritmul său haotic cutremură pădurea,
La marginea luminii mesteacănul tomnatic
Se scutură de frunze să le trimit-aiurea.

Un fir de rȃu șăgalnic alunecă pe-o piatră
Ca rostul unui ivăr netras în lunga noapte,
Călugarul aprinde o candelă pe vatră
Și șterge lin scriptura cu mȃngȃieri de șoapte.

E noaptea fără stele pe vȃrful alb de munte,
Doar luna strălucește o șansă de iertare,
Ȋn lavița sortită pe viitor o punte
Ȋși pune-ncet monahul veșmȃntul de uitare.