dunărea dâmbovița ploaia sau stelele căzătoare. orice râu e de fapt
munte curgând. înspre Marea Prafului. sufletul e numai o insulă cu
rol de scenă. pe care actorii sunt uciși cu gloanțe oarbe. iar somnul
un sicriu absent. de câte ori deschidem ochii decorul se împotrivește.
nici nu visăm ce o să trăim. altminteri ne-ar fi indiferent sau am da
bir cu fugiții. sforile n-ar mai fi bune nici măcar de spânzurători. iar
sufleorii ar însufleți numai guri de pământ. degeaba „stăm în trup ca
-ntr-o canoe”; dacă brațele nu sunt vâsle plutim în derivă apoi
ne scufundăm.

preț de secunde
numele bolborosește la suprafața vieții ca niște mici bule de aer.