1. orașul doarme învelind în fum
deopotrivă și bețivii și sugarii
doar eu îmi vărs prin pagini-așternut
zațul sleit ce nu mai crede în visare

cuvântul lunecă pe limba aspră-n sus
grăbit să își depună icrele în creier
acolo unde solzii se preschimbă-n minereu
în care vor înfige colți excavatoare

trăiesc din disperarea sângelui îmi spun
de a mai ține-un timp cărbunele în viață
fără de el cerul ar fi gaz greu
nesusținând nici aripi nici copite

orașul doarme învelind în pene
deopotrivă curvele și virtuoșii
doar eu în gură am un gust de scrum
de parcă aș fi mestecat tămâie

2. ai crede? insomnia aceasta
s-a iscat din nimic
topor retezând stelelor picioarele
mie despuind ca unui stâlp funerar
înverzirea de înalt
lupii iepurii căprioarele…

ies din mine ca dintr-o scorbură
de aș mai fi întârziat
ploii culcușite i-ar fi crescut
coadă de pește rădăcină de piatră
muntele s-ar fi înălțat spre adânc
sufletul meu spre lumea cealaltă

există un timp
când poveștile au gură urechi și temei
sprijinit într-un cot
prin întuneric
privind colțurile mă întreb
de ce ochiul icoanei e trei

3. mă-ntind pe bănci să privesc drept
poeți distinși fugind după tramvaie
astfel mă-nchin dintr-un respect adânc
acelui care mi-a făcut cu ochiul din gunoaie

apoi o iau la pas spre nicăieri
o umbră-i un străin închis în propriul ceas
limbile ce nu le știe vorbi îi indică
ora rămânerii fără glas

de-aceea nu mi-e teamă c-ar putea
printre cuvinte să îmi umble controlorii
de pe trotuar prin geamuri luminate pot zări
cum se încaieră pe locuri goale chiorii

orașul doarme legănând pervers
alți trecători și alte trecătoare
iar eu din vis ca un cotoi bătrân
mai reușesc să cad o dată în picioare