jaluzelele sunt tot timpul închise
de ani de zile fereastra este pieptul tău
îți mai aduci aminte când am desenat cu pixul
albastru și rama și cerul?
ai fugit la oglinda din baie
să vezi ce trăsnaie am făcut
te-ai întors mulțumit
ai spus din ușă ceva de genul:
“aici e casa mea” - și ai deschis un oblon
îngerii treceau somnoroși
cu vase de lut pline cu apă
ca într-o tragedie antică
privesc piesa cu oamenii muți
mereu de pe partea cealaltă
umerii lor sunt foi de hârtie
îngrop în ele tot ce am mai bun
ca un câine un os de mătase
uneori se sfărâmă ca geamurile unei mașini
izbite de măduva spinării
în zile mici, casante, bune de aruncat la gunoi
străzile se îngustează, țin loc vene
prin tine curg în același ritm cu sângele
un fel de licărire de copil
e umbră și multe nuci pentru la iarnă
niciodată nu știu cât e ceasul
sau dacă trebuie să împart pâine caldă
mama nu mai știe de mine nimic
doar orbul acela de la colțul străzii
face semne cu bastonul în aer