Cocorii din adâncul cerului începuseră, după ce zburaseră haotic, să formeze stoluri mari ce se roteau ca apele în bulboană, îngroșând rândurile pentru a putea desena acele „V”-uri ce aveau să îi poarte departe, spre țările calde. Dedesubt, prigoriile formau stoluri împletindu-și vocile colorate, ca și gușile lor, cu țipetele cocorilor.
Prima noapte rece a adus o undă de brumă pe frunzele ce începuseră să cadă. Ici-colo, frunzele încă verzi priveau la surorile căzute și îngălbenite.
În dimineața plină de soare, de sub buza pădurii, s-a auzit un scârțâit puternic pe care numai animalele îl puteau auzi. Uriașele porți de aramă ale pământului s-au deschis iar cățelul pământului a lătrat chemarea spre pământ a tuturor animalelor ce-și petrec iarna sub glie. Șiruri lungi de greieri, cărăbuși , rădaște, omizi se scurgeau fără încetare prin porțile uriașe. Urși, hârciogi, broaște, arici, șerpi pășeau cu grijă spre adăpostul deschis pentru toți, cu grijă să nu calce micile viețuitoare.
O mamă arici, într-o livadă uriașă își căuta unul dintre pui care se depărtase de ea și se pierduse. Celălalt pui, își urma mămica, cu pași mărunți, însoțiți de foșnetul frunzelor căzute pe iarba puțin atinsă de brumă.
Cățelul pământului a lătrat încă o dată și porțile trebuiau să se închidă. Mama nu și-a părăsit puiul neascultător și a continuat să-l caute. Se apropia seara dar mama tot își căuta puiul chiar dacă porțile urmau să se închidă la miezul nopții.
Noaptea care se apropia se anunța friguroasă, un spic de vânt rece o înfiorau pe mămică și pe ariciul cel mic rămas lângă ea.
Cu un ultim lătrat, însoțit de scârțâitul puternic, porțile s-au închis. Mama iubitoare și-a tras puiul mai aproape și s-au cuibărit într-o adncitură pe sub frunze.
Zorii topeau ce greu bruma groasă care se așezase și argintase frunzele moarte. Sub stratul de frunze, iarba, încă verde, scotea câte un fir timid spre lumină. Mama arici și-a hrănit puiul, a mâncat și ea dintr-un măr, câteva înghițituri, și au plecat mai departe în căutarea copilului rătăcit.
După un mușuroi de cârtiță, puiul zgribulit, cu câteva fire de brumă în ace, și-a auzit mama. A tresărit și în fuga către ea a pierdut parcă toate grijile..Mama cu cei doi copii au mărit pasul către porțile pământului dar acestea erau închise. A implorat, a strigat, a bătut în porți dar acestea au rămas închise.
Atunci, mama , cu fața către soare, s-a așezat în genunchi rugându-se la Dumnezeu să îi salveze măcar puii. Adierea de vânt rece i-a adus în urechi glasul divin ce o îndemna:”caută iarba fiarelor și vei trece de porți!”
„Cum să caut ce nu știu?”s-a întrebat obosită și zgribulită vietatea.
A venit din nou noaptea, mămica a strâns cu lăbuțele frunze uscate deasupra unei gropițe în care așezase puiii, s-a rugat și a adormit cu gândul la Dumnezeu.
În vis Creatorul i-a apărut cu un fir verde în mână spunându-i: „copii tăi nu vor muri de frig. Asta este iarba fiarelor!”
Lăbuțele întinse a adus sfârșitul visului. Soarele încălzise frunzele adunate deasupra lor.
Ea, cu inima plină de speranță a intrat în poala pădurii și la marginea unei poienițe, la adăpostul unui trunchi căzut și-a găsit „visul”.
A prins în botișor iarba, și-a luat copiii de mână și a alergat la poartă, pe care a atins-o cu botul.
Poarta s-a deschis atât cât să poată intra cei trei întârziați, fericiți că pot aștepta primăvara în somnul protejat de pământ.În urma lor poarta s-a închis și a început să ningă.