Hybris născut din durere, inevitabil,
Cu primul indus în eroare, cu primul jicnit,
Cu primul îmbrâncit, primul obidit.
Durere purtată din generație în generație,
Din moarte în moarte, hybris săpat în creiere cu adevăruri zdrobitoare:
Adevăruri, care te împing să îți scoți ochii, să nu-ți mai vezi căderea.
Prezumție obligatorie, pentru a te afirma,
În viață, a-ți câștiga identitatea din buletin
Și-a trudei de a fi dat foc unui tăciune,
În ciuda durerilor de ficat vreau - „Foaie verde siminoc” -
Pentru a câștiga cea mai mărinimoasă tandrețe
Și umilința crucii Sfântului Andrei, în vârtejul nestăvilit al Ciulendrei
Hop ș- așa ș-așa ș-așa...........................................................................
Sisif, neliniștit și totuși resemnat
Ridici pe umeri stânca neprețuită,
Minereuri ascunse în argilă cleioasă,
Fără popas urci pe muntele întunecat,
Sfidezi cu zâmbetul pe buze destinul blestemat,
Ignori ecoul din suflet ce repetă-ncontinuu: degeaba,
Și uiți de necazurile toate, când te iei cu treaba
De fiecare zi, cu experiența celui pățit,
Și rezultatul este întotdeauna același:
Cunoștința de adevăr oedipal, orbitor,
Că toată experiența, inteligența, întreaga ființă e inutilă,
Supusă pedepsei umilitoare de recunoaștere a slăbiciunii absolute
În fața zeilor.....................................................................................
De sus, fără introducere, apare deasupra cănii de cafea:
Păianjen îndrăzneț, muncitor neobosit, metamorfozat din femeie,
Persiști în țesătura ta lipsită de valoare, dezapreciată,
Pentru a putea arăta muritorilor a ta trudă zadarnică,
Creată de-o ambiție anarhică, arhaică, amarnică,
Pentru un semn de apreciere, nu te milogești, un semn de prețuire,
Care nu vine o întreagă viață de încercări supranaturale,
Ci, nesupus, preferi onestul suicid, arhetipal, neîndurător.
Disprețuită mereu, Arachne, te-nverșunezi în hybrisul canceros,
Care-ți devorează țesuturile mândriei, pe nedrept învinovățită,
Spre a obliga destinul, pe zei, pe oricine-ți stă în cale,
Împotriva rațiunii pure, răcelii discernământului absolut,
La iubire............................................................................................
În minele artizanale se caută după pământuri rare
Copii cu târnăcoape dezgroapă minereul râvnit,
În timp ce seceta și putrezirea fructelor îi decimează,
Din depărtări un zeu necunoscut îi supraveghează,
În timp ce ceilalți privesc neclintiți la acest canon meschin.
Plauzibilitatea neclintită primește primele fisuri,
Pedeapsa descoperirii imperfecțiunii e de la început aceeași,
Cusururile țesute pe pânză oglindesc trezirea, focul declanșat
Odată dezlănțuit nu se mai poate stinge, decât prin anularea amintirii
Eroilor primordiali, neînfricați, cavaleri erudiți, emeriți,
Și a urmașilor lor, până la exterminarea definitivă
Prin deteriorarea minții expuse mereu supraîncordării dublei presiuni exercitate simultan:
A hybrisului și a pedepsei......................................................................
Stâncă, cu lacrimi de-a pururi cristalizate,
Suferinți, într-o nefastă clipită în piatră închegate,
Niobe și copiii tăi uciși, de mercenari sângeroși,
Pentru strangularea unicei fericiri netulburate, sincere,
Spre înjosire, îndobitocire-a spiritului neprihănit,
Sclavia necuvântătoare, necârtitoare, cu murmurul pe buze înmărmurit,
Suflet încremenit în momentul dezonorării, focul stins,
Din nou constrâns la nemișcare, regres,
Încătușat în iluzia unui ominpotent eres,
Femeie nenorocită, urmaș-a unui strămoș blestemat,
Speri în corturile construite provizoriu la granițele unui stat,
Supusă, invizibilă victimă din întunecata inimă a unei perpetue adhocrații,
În țara pierdută, jucam șah, în care un rege plutocratic taie mînile propriilor pioni
Și nimeni nu câștigă..........................................................................................
La întâlnirea celor trei cărări s-a împlinit destinul, la Davlia,
În Beoția, bogată în măslini și vinuri binecuvântate,
S-a-nfiripat o furtună aducătoare de moarte,
Din bolborosite rupturi de vorbe, preziceri de mult uitate,
Unde mecanismul morții s-a închegat miraculos,
Cu fiecare etapă se deschide un nou lacăt fermecat,
Ce va declanșa în cele din urmă dezastrul,
Pedeapsa zeilor asupra unui neam de oameni răzvrătiți,
Teba, martora, va deschide larg porțle ciumei,
Pentru ca nemilosul adevăr să iasă din măruntaiele întunericului,
Potrivit căruia, răspunsul va fi: sinucidere, o nouă răzvrătire
Pentru că omul nu acceptă decât etica sa singulară,
Ridicată deasupra împotmolirii din labirintul predeterminării..................
Etica își făurește aripi de pene și ceară, se înalță îndrăzneață spre cer,
Protecția ei caritatoare e fragilă, îndoielnică, circumstanțială,
Poate cădea în valuri în fiecare moment, o speranță infantilă,
Irațională, contradictorie, vrei soare, iar soarele, invidios, te ucide,
Ambivalentă, scindează sufletul cu sabia sa de foc, inevitabila cădere
Va avea loc, de vei fi zdrobit de pietre, zeul nu se va compromite
De la a-și păstra imaginea sa revelatoare de oligarh, care nu permite concurență,
Odată ucis, omul, automatul neînsuflețit, e preluat de bunăvoința altui zeu,
Ce-l va ridica din nou în slava de unde căzuse inițial și purtat spre Elyzeu,
Unde toate conflictele intelectuale vor fi luat sfârșit, sufletele împăcate,
Sufletele mari, cea închisă în peșteră de vie, cel ce-a fost condamnat la cupa cu cucută,
Vor primi dreptatea sui generis, cuvenită, suflete jertfite pe altarul societății în formare,
Nepregătite pentru ele, sufletul multiplicat al Casandrei................................................
La porțile Troiei, eroii-și pecetluiesc destinele întinate,
Prin profanarea idealului uman, în templul singurei zeițe generoase,
Casandra pângărită, ucisă de hybrisul dezlănțuit de setea de anarhie și chaos,
În templul Atenei, în orice formă va apare, el provoacă criza, revelația,
Cu prețul vieții, vrem certitudine, prin sărutare, trădare, profanare,
Spânzurare, atestare a prezenței noastre unice, inconfundabile,
Compromis inconceptibil care duce inevitabil spre o linie moartă,
Ce se termină în veșnica noapte walpurgică, individuală, spre țel,
În cădere perpetuă, în compania celui căzut deja, până la capăt.
Hieroglife sfinte păstrează răspunsul înrămat într-un cartuș pentru fiecare generație,
De la cel orb, la cel vesel, la cel melancolic, la cel ce umbla cu răspunsul ascuns în buzunar,
La cel exact, la cel scârbit, geniile scăpărătoare, suntem apărați de hybris, de zei, de semeni,
De natură, întreaga omenire ocrotită printr-un cuvânt..............................................................
Poarta Leilor, ultima martoră a voinței de împlinire
A ceea ce trebuia pedepsit, a celor condamnați la moarte,
Rămași neplânși de orfice imnuri, antieroi blestemați de zei,
Urmăriți de Nemesis peste cinci generații, atotvăzătoare măreață zeiță,
Regină peste neamul de oameni lăudăroși și mândri, asculți pe fiecare,
Nepărtinită, hotărăști totul, pentru toate neamurile, nimeni nu se poate ascunde
De tine, nici măcar în Arcadia, unde am fost și eu, ai trimis un șarpe să-ți împlinească răzbunarea,
Pe ultimul din neam, poate cel mai cinstit, care poate și uitase de tine,
Cel urmărit o viață de furii, se crezuse poate grațiat și de zei, când a fost pardonat de oameni,
Dar vechea nelegiuire n-a fost iertată, iar tu i-ai apărut într-o epifanie necuvântătoare,
Pentru ca hybrisul să fie din nou aruncat în temniță, să aștepte veacurile viitoare,
Pentru a se dezlănțui mai aprig, mai groaznic, mai nemilos, răzbunător pe toți și pe toate,
Veșnic nemulțumit, veșnic......................................................................................................
Victimele, căzute pradă samavolniciei zeilor și a hybrisului izbucnit din oameni,
Sărmană, vitează, Casandra, ai văzut totul, ai înțeles totul, sub povara adevărului lumii,
Povară mai grea, decât cea purtată de Atlas, nu ai fost strivită de unanima tăgăduire,
Ci ai eșuat în întregime, ca ființă umană, necinstită, înrobită, ucisă ca pe o vită,
Nu te-ai împotrivit, nu te-ai răzvrătit, fiindcă a știut, că zeii rămân nesancționați,
Ai rezistat până la sfârșit, pentru a persuada, nu pe cei, ce nu te-au crezut, ci pe urmași,
Până la moarte ai luptat împotriva blestemului, acesta a fost hybrisul tău,
Din cauză că ai iubit mai mult pe semeni, decât pe zei, a trebuit să suferi mai mult ca toți eroii
Eladei, eroină, de milenii subestimată, spusele tale, bagatelizate, ar fi însemnat progres,
Dar ce vor zeii? Eliminarea vanității, sau paralizarea individualității?
De ce a fost nimicit Belerofon? Mințile i s-au rătăcit pe vitrege meleaguri,
Departe de oameni, departe de zei, scopul pedepsei n-a fost spre îndreptare,
Ci spre distrugere....................................................................................................................
Revoltații, utopiști deziluzionați, dezamăgiții de la porțile Siracuzei,
Încearcă mereu spre o nouă himeră, ce va trebui combătută de alți eroi sacrificați,
Sunt visătorii la puterea cuvintelor celor înțelepți, decepționații în credința unei libertăți iluzorii,
Orbi realității în care sunt de fapt din totdeauna de alții aserviți, ieșiți în stradă cu corturile,
În fața instituțiilor cu ușile închise, scandați scandalizați, vreți să ocupați, sunteți bagatelizați,
Nu vrem utopii, ci un viitor într-un sistem ruinat, în care fiecare ia ce apucă, cât mai mult,
Și cei ce au deja, cei 1%, vă privesc pe voi, cei 99%, cel mult amuzați,
De după ferestre, de după draperii, își serbează atingerea țelului vieții acesteia,
De a fi reușit, de a fi ieșit din aglomeratul gregar, grețos, departe de grijile gloatei,
Cei avizi după utopii vor aduce în schimb iadul, spus-au filosofii, de aceea: Eroii au fost și-or fi!
Pegas zboară singuratic, imaculat, prin văzduhul pervertit de zei,
Peste Parnas, peste Arcadia, Beoția, Thessalia, cobori prea rar pe Pământ:
Zeii te-ar înrobi, iar oamenii ... te-ar sfâșia!