Cad plopii obosiți de vânt și brumă
În lacul strălucind timid sub gheață
În aer totul pare o neumă
În moarte ne retragem, fără viață.

Prin vene se târăște iz de humă
Când trupul va rămâne o paiață
Rostind mecanic ultima ei dumă
Cu zâmbet tâmp întipărit pe față.

Vom merge iar în pauza de moarte
Cu pana la subraț dar cu speranță
Că după noi va răsări o carte

Sau poate-n primăvară, noi, creanța
Vom încasa și viață, înc-o vară
Vom priponi în trupul de vioară.