Mireasa albă-n păr, cu voalul zdrențe
Așteaptă-n toamna lungă și senilă
S-audă în al ploilor cadențe
Chemarea lui ca-n vremea juvenilă.

Și geamul șe albește-n recea moină,
Pianul îi zâmbește știrb prin oase
cu clape negre și fără vreo noimă
Ea rătăcește-n largul recii case.

Apoi se-așează-n jilț a ascultare
Cu ochii toropiți pe colț de masă
Și auzind un mers ca o chemare

Ca prin minune este iar frumoasă
Și-nfiorată, ultima suflare
O lasă pe-ascuțișul alb de coasă.