Eu prețul vieții l-am plătit, de când te știu pe tine
Iubirii i-am rămas dator, c-un viitor ce l-am pierdut
Și-am schimbat gânduri și tăceri, fără să știu cu cine,
Pentru că tot ce mi-am dorit, cu mine n-a avut trecut.

Nici eu nu știu dacă mai sunt, ce trup încă mă poartă
Prin anotimpuri ce se pierd, în depărtarea înserării,
Un simplu om fără destin, lăsat pe undeva de soartă,
Pentru că multe nu mai sunt și multe l-au lăsat uitării.

Am prețuit prea mult iubirea, de-a lungu-acestei vieți
Din flori, din lacrimi și cuvinte i-am împletit cărări
Și visul fiecărei nopți, l-am pus ofrandă-n dimineți,
Lăsându-mă pe mine pradă, în templul tristei așteptări.

Am vrut să fiu ce niciodată, un altul n-ar putea să fie,
Făcând dintr-o iubire vis și, poartă dincolo de stele,
Prin care păsările trec când sunt cuprins de nostalgie,
Purtând pe aripi strălucirea și depărtarea dintre ele.