in intersectii largi,
gafaind de emotia farurilor,
stateam si ne gandeam la ale noastre.

ne-a nins copilaria prin par,
si dincolo de pulberea de sticla
a unui cer rozaliu
am vazut Batranul Frumos,
zambind de departe,
inchegat si el insa
cu masa ratacitoare
de nestiinta si tacere.

am pierdut de-atatea ori
orice urma de tren
si am gonit in nestire
prin ploi de eroare,
fara tinta, fara popas,
caci noi ne gandeam la ale noastre.

a trecut mult timp
peste ceafa neiertatoare a veacului
si nici acum nu stim cum arata-
timpul are chipul nostru,
e falnic,
isi prinde secundele cu funda,
are gene lungi sau plange roua?
nu mai avem timp sa ne gandim,
ne-am dispersat amarul,
ca o cerneala invizibila,
peste campia prinsa
in chenarul florilor de colt.
ma tot intreaba obloanele,
sertarele vechi sau chiparosii,
ma intreaba pana si balamaua
care pana deunazi scartaia rautacios-
cand ne vom mai gandi din nou
la ale noastre?

ce sens sa le explic, mi-am zis,
cat sa inteleaga bucatile-
dar m-am oprit brusc,
caci bucati din noi e totul acum,
o bucata de gand cu o bucata de ochi,
un sfert de zambet cu fractiuni de amintiri,
o reintregire in imaginar
si-o zdrobire de fresca.

n-a mai ramas decat un rest, am spus,
tu te gandesti acum la ale tale.