Nemoartea îmi stă la fereastră de strajă,
Eternul se-ntinde, senin, de la ușă,
Reper nemișcat stau rotirii și-n noajă
Legat e sfârșitul cu iz de cenușă

Trec îngeri, cu treabă, și-mi cântă binețe,
Mirarea-i încearcă, ocheade-și aruncă
Și-ntreabă de mine înaltele fețe.
Răspunsul e-nchis în rostirea: "poruncă!"

Rostit, tot în șoaptă, de îngerul care
Îmi ține trăirea pe aripi eterne
Purtând la distanță sfârșitul ce-mi moare
În globul de-argint care-ntr-una îl cerne.