O Doamne, cate vesnicii ai pus peste iubirea noastra,
Cate oglinzi cu chip imbatranit ai pus prin incaperi,
Ce umbre-ntunecate-ai asternut pe zarea cea albastra
Si-ai prefacut in tandru vis, tacerea zilelor de ieri.

Mi-ai rasturnat zapezi in par, si-ai viscolit uitarea,
Facand sa-mi planga-n ganduri toate aducerile-aminte,
Ai smuls din radacini fiorii ce-mi strabate-au cararea
Si-astepti acum sa-ti multumesc prin simple-mi cuvinte.

Eu nu mai seman celui care, ti-a fost candva apropiat
Si te-a-nsotit in orice clipa pe unde tu doreai sa fii,
Pasandu-i de tristetea ta, de tot ce ieri a fost curat
Pe campul unde-nfloresc macii, in noaptea viselor tarzii.


O Doamne, ce triste-s azi oginzile pe-mbatranite ziduri,
In departarea lor se pierd minuni ce eu le-am intalnit,
Cand fruntea nu-mi era ascunsa in mantia acestor riduri
Pe care doar singuratatea, le-a semanat si-au inflorit.