Uneori te trezești în brațele mele
cu o senzație vagă de sufocare
și-mi relatezi pe nerăsuflate
povestea neliniștii,
istoria aceluiași coșmar neînvins:



În inima nopții,la mine în piept,
cei doi frați siamezi se încleștează
într-o îmbrățișare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.



Alteori, visezi cum pe mine
o umbră în somn încearcă să mă sugrume
și-atunci deschizi instantaneu ochii,
te ridici din pat să închizi geamul
și-ncepi să pipăi febril întunericul,
în căutarea unui întrerupător;
aprinzi pe urmă lumina
și-ncerci cu mâinile amândouă
să mă smulgi din brațele acestui coșmar,
implorându-mă după aceea, până în zori,
să nu mai dorm strâns în nopțile de noiembrie.



Eu, ca de obicei, te bat prietenește pe umăr
și te liniștesc, spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,agonizând,
se mai stinge câte un visător;
urmează fratele său îndoliat
să-și reîntregească
inima neagră cu gândul
pe albul foilor de hârtie.



Din când în când,noaptea,la tine în piept,
cei doi frați siamezi se încleștează
într-o îmbrățișare aproape mortală-
unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt…



Tu te trezești din somn cu răsuflarea tăiată
și mă lași în ochii tăi să citesc
neliniștea ca pe o poveste cu un sfârșit care
se scrie sub mâna mea singur pe sine
de-o viață.