Am alergat în calea ta năucă,
S-apuc să te întreb
De ce-ai plecat?
Tu m-ai lăsat atunci cu palma plină
De flori, cu frunze multe, verzi.
Am așteptat să-mi spui că-i amăgire,
Tot ce-am trăit și am iubit...
Dar ai fugit în nemurire lăsând în urmă
Doar cuvinte seci.
Îmi plec privirea către palma
Acum ținută pumn și o desfac,
Din ea cad mii fărâme, frunze în rugină
Și totul pare cenușiu și greu.
Încerc să râd la soarele de toamnă
Aflat și el într-un apus stingher,
Frumos pictat de-o mână nevăzută.
Cerul e-n zdrențe, însângerat!
Mă plimb privind la el mirată,
Cum de nu cade în fața mea, în stradă?
Că doar e rupt!...Mister!