pârâul a secat de tot
și apă nu-i
și pe locul lui e glod,
un glod căprui.

strigă foamea-n noi
și copilul plânge
cu fața în noroi
și inima se frânge
în maica lui săracă
și-l strânge
la pieptu-i din nămol
și capul nepticioas-apleacă
și lacrile-i curge
peste pământul sterp și gol.

strigă foamea-n noi
și nu e pâine,
de mult n-au mai curs ploi,
de mult nu mai sunt grâne.

privește-n sus țăranul
ținând în mâini căciula.
scurtează orizontul
și-așteaptă-n zadar o ploaie, numai una.

un soare ce-i prea mare,
un aer prea uscat,
nici vânt, nici măcar o boare
nu trece peste sat
și plâng pruncii în case
și plâng părinți-n câmp
căci mamele n-au țâțe,
iar tații scurmă în pământ.

se strâng cu toții l-olaltă
într-o rugăciune;
pe-o margine de baltă
fac câte-o-nchinăciune
și strigă către soare
cu lacrimi mari în ochi
să lase măcar o boare
s-aducă câțiva stropi
și strigă către lună,
strigă cu toții-n cori
și-o roagă ca pe-o regină
s-aducă câțiva nori.
strigă către sfinți
și către Dumnezeu
și către ai lor părinți
și către propriu-i eu.

dar soarele le arde pielea zbârcită
și ochi lor ce-s orbi de sărăcie,
iar luna, regina nopții, este prea zgârcită
și-și întoarce fața a blasfemie
și Dumnezeu e crud cu ei acuma,
iar sfinții de pe icoane sunt fără de viață
și în zadar se roagă la ei făptura
căci ca și noi în foame, ei sunt în neputință.

și niciun răspuns nu vine
și cad bieți sărmani fără putere,
cad încet pe vine;
înaintea morții, speranțe efemere.
ai lor copii n-au mâncat de zile
și încă vor răbda
de sete și de foame
pân' cineva se va-ndura
de ei, nevinovate creaturi
ce s-au născut la chin
și mor, iată, prematuri
cu lacrimi și suspin

și strigă foamea-n noi
cu-n urlet de durere
și-ntreaga lume îi
lipsită de plăcere.

*

pe când fii de miliardari
pe zi sfărâmă câte-un bolid,
copiii celor sărmani
nu au ce pune-n blid.

Căci am uitat de noi
și de-ai noștrii semeni
de astăyi sunt ăn nevoi
căci nu mai au pe nimeni

și-n prag de sfânt Crăciun
să ne gândim la ei
și-n ziua de Ajun
să fim noi norii ploaiei