ca o haină purtată
până aproape de dezintegrare
aruncată la întâmplare
peste mușuroaiele dealurilor dimprejur
cadavrul verii
mumificat dintr-o stranie prevedere
cândva când încă mai era viu
pădurea

de sur de indiferent de egal
omenesc de trist și de singur
precum un orfelinat pustiit
de ciuma abandonurilor
câmpul

criptice tăcând
cu suflete de iepuri
bântuite de suflete de câini
dintotdeauna parcă fără rod
cu coroanele lor descărnate
ca niște gheare
înfipte cu încrâncenare
în obrazul cerului
livezile

ca un cal rătăcit
încolțit de haita vedeniilor
cu capete de fiare flămânde
și necruțătoare
nechează apocaliptic
făcând zările să se surpe
aerul

cu o alură de nebun
numărându-și pentru a nu știu câta oară
eșecurile
așteaptă tot mai fără șansă
fără somn
visul lui sărbătoresc de iarnă
în care nici nu știe dacă mai crede
satul

așa nu se mai poate trăi!-
îți vine să urli
ai chiar face-o
dacă n-ar fi certitudinea
că înainte au spus-o atâția
că este ceva rușinos de banal
de-acum

și devii
nu se știe cât de înțelept
ori de laș
acceptându-ți soarta