iată cum se resimte sub talpă
știuta pulbere a uliței
un fel de aur fin stins cu lumină
doar până la plăcut-fierbinte
care induce pas de pas
în legătura asta cu pământul
impresia că te invită mătăsos
ispititor de suav
să te întorci la ceasul cel rotund
de unde vii
de nu cu chiar atâta vreme în urmă
ca firea-ți să fi apucat să uite
acel cald acel bine acel rai pierut
de pe pământ
atârnând de o inimă
cu soarele lui nu chiar netrebuitor
intim de înafară


iată casele ca niște surate
înșirate la vorbă
cu pridvoarele mereu către răsărit
așteptând de acolo ceva mai mult decât lumina
parcă
cu ochii lor întotdeauna gemeni adumbriți
cât palma
atoatevăzători și cam ironici
dându-și coate pe sub învelitorile lor de șiță
în nepăsarea străjerilor acelora negri taciturni
ale căror vârste se măsoară în păsări călătoare
desenați cândva pe cer de un pui de zmeu
bolnav de megalomanie

și iată iepurele cu pricina
câmpanu-strigoiul
care trecea mereu de colții câinilor înnebuniți
prin înseși trupurile lor neputincioase
parcă
în demonstrațiile lui din crucea zilei
care nu se pot înțelege
și care ca de apă
ni se scurgea mereu printre degete
pe care-l alergam în lungul drumului din răsputeri
uitând până și să ne fie frică
până când
sub chiar tălpile noastre
îl înghițea pământul
ori
făcându-se dintr-odată cât mânzul de mare
sărea gardul temeteului
ascuns el însuși printre pruni
de asta ori de cine știe care alte
posibile vedenii

iată nopțile
ale stelelor ale ielelor
cu lămpile din case
pâlpâind galbene
de spaima întunericului de-afară
și liniștea aceea
de la ceas de miez de taină
când se aud păstrăvii
cum trag râul înapoi spre izvoare
în presupusele îndemnuri
ale galeriei arinilor de pe maluri
când se aude cățelul pământului
schelălăindu-și dragostea la lună
și un cineva foarte mare
lustruind astrele ca să arate mereu
ca-n ziua dintâi

și iată visele
acelea ca de printre lumi și lumi
anume de vacanță
prelungi și verzi ca și de clorofilă
din care nu se putea ieși decât
ademenit de toamnă...

și iată cum o clipă
nu-ți vine să accepți
surul acesta neomenesc
al asfaltului care lucește
ca o spinare de șarpe
în lumina ca o barieră
ca o ghilotină
a farurilor dincolo de care te ascunzi de tine
într-un prezent ce nu-și mai aparține