Cum reușești să mă privești mereu atât de gingaș,
Întru-n mod atât de nou, atât de fin,
Încât fiecare părticică de nisip pare o întreagă rocă
Pe lângă finețea privirii tale ?
Cum de mai ai puterea să mă iubești primăvăratic,
Când, vezi și tu, toamna s-a așternut de ani de zile?
Mereu am fost curioasă cum de poți să mă îmbrățișezi
Cu aceeași patimă veche și necunoscută.
Nu înțeleg cum de ai intotdeuna curajul să mă săruți,
Chiar dacă buzele mele nu ți-au fost mereu atât de apropiate,
Sau chiar atât de fidele.
Ești zeul vieții mele, iar eu îți sunt în unele momente soață,
Iar în altele,amantă.
Erotismul atingerii tale mă inhiba în așternutul zilei,
Și mă sălbăticește noaptea,când ne iubim printre stele.
Oricum, razele voluminoase din privirea ta mă îmbie
Spre o apocalipsă terestră, dar și nepământeană.
Dacă ți-aș spune că te iubesc, te-aș minți,
Și dacă nu ți-aș spune-o, tot aș minți.
Mă ajuți tu, te rog,să găsesc numele acestui sentiment
Fără de nume?