De la o vreme apleci peste ape tufe țepoase de măceș înflorit
în speranța salvării cuiva de la înec. Vociferezi printre spini,
încerci să alungi amețeala cărnii pe osul pupat de văzduh -
fără nici o aluzie la capul tău spart și la sângele prelins
de pe pleoape direct în iarbă.
”Am toată încrederea, da! toată încrederea în
Priveliștea-Vieții-de-Apoi!” mărturisești cu densitate de urlet.
Acolo există ape, există și spini aplecați peste ape în propria
oglindire tăioasă dornici să smulgă la suprafață sufletul,
cel puțin sufletul, celui rămas în adânc. Departe în noapte,
sub stele tăioase, hiena are presentimentul unei morți cumplite -
prin îmblânzire.