agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4713 .



Balada Cavalerului Mărgărit
poezie [ ]
Cel căruia i s-au pârjolit bojocii și i-a căzut limba

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tudor_George ]

2012-02-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Gabriel Tudorie



O clipă numai, dacă s-ar putea
Cu mâini de forceps care pruncu-l naște
În palmă, ferm, să prind gândirea mea –
Ca prinsă-n țest zvâcnirea unei broaște,

O clipă, numai, dacă-n cer privind
Văd norii fermi – măcar de se destramă –
În ochiul minții, copleșit de jind,
Râvnesc să prind cugetătoarea flamă !

Un Michelangelo dac-aș fi, și-atunci
Tot n-aș putea în pumnul meu încape
Ameoba cugetării prinsă-n stânci
Meduza prinsă-n dantelări de ape !

Dar eu, acesta, micul bard hazliu,
Eu, bulevardierul Tudor George, –
Ahoe – chiuitul prea târziu
Al unei triste și vetuste orge !

Dar eu, acest romantic hătrănit –
Relicvă sumbră într-un veac atomic –
Cum aș putea pe Ghiță Mărgărit
Să-l cânt, decât în tonul jalnic-comic ?!

Nici unei muze ajutor nu-i cer,
Căci muzele-s vedenii de-ale noastre,
Iar Ghiță – cuviosul cavaler –
E staroste-al singaporenei castre !

Or, care ochi de Argus sau de zeu
Cu geana mai vulcanic flăcărată,
L-a cunoscut mai viu cât îl știu eu
Și l-a-ndrăgit mai pătimaș vreodată ?

Rămâie-așa de simplu, de firesc –
Contur neclar ca scrijelat pe-o cretă –
Cum în pupila mea mi-l amintesc –
Efigie-ntr-o antică monetă.

Târziu de tot, vreun meșter numismat
De-o pipăi pupila mea cu mâna
Te-o regăsi, așa cum te-am păstrat –
Prietenul meu drag din totdeauna !

Rugini vor trece și cocleli, oxizi,
Ce viața noastră, timpul, îl devoră –
Te voi păstra în ochii suferinzi
Nealterat, frumos ca-n prima oră !

Pe lumea asta, o, de-aș fi atât,
Nimicnic preț, și toată viața-mi fie-i
Medalionu-mbrățișat la gât,
Bănuțul sterp, podoaba prieteniei !

Căci nu cunosc alt ban și nici alt preț –
Pe lumea asta-n care regi sunt banii -
Doar lacrima distinsei frumuseți
Și soarele ce-l poartă-n ochi golanii !

Să fie soare, soare mult, ciclop
De aur, de căldură, de lumină !
Eu în haznaua cerului mi-ngrop
Bănuțul sterp și rânceda rugină !

Curând se face noapte ! Facă-se !
Totală renunțare să se facă !
S-o stinge-atunci cu mine tot ce e
Și amintirea ta sub promoroacă !

Am ars puțin, măcar cât un chibrit –
Deși puteam să fiu un cer în flăcări –
Dar l-am cântat pe Ghiță Mărgărit,
Făr’ să-mi ordone el, ca marii macări !

Căci tot pe lumea asta ce-am făcut,
Dac-ar fi fost și brambura, prin stele,
Nu m-am purtat în frâu, nici abătut,
Decât la voia nebuniei mele !

Să-ți fie voia liberă ! Să fii
Cântat de-o strună liberă ca vântul
Și imnu-nflăcăratei bucurii
Coral să-l cânte stelele de-a rândul !


O, te-aș cânta așa, de-ar fi să pot –
Căci nu-mi doresc o daurită liră ! –
Cum arborii cu alungitul ciot
Pe lira lunii brațele-și deșiră !

Dar e ceva ce mi te-a-ngemănat
Cu norii palizi și cu nimbul lunii !
E, poate, ochiul tău străfulgerat
Privind printre alcooluri, ca nebunii...

E, poate, buza ta ce-mi aminti
Zambila mortuară, poate crinul
Cu miere grea prelinsă prin gingii
Pe unde-a șiroit cândva veninul ?!

E poate-un Quasimodo ce-l văzum
Săltat în cupă, prăbușit în cupă,
Când clopotele tălăngănau duium
Deasupra noastră, bolțile să rupă !...

E, poate, ceasul liniștii de-atunci
Când dalb erai și pur la strai, ca mortul,
Cu crinul mâinii fin crispat, s-arunci
De sus, din treapta ta, lui Haron ortul ...

Mai stăruie, mai stăruie, etern
Clorotica prezență peste ere,
Prin ningerile dese ce s-aștern
Te-nchiegi mai dens și stărui cu putere !

Prea mare voce-n pieptul tău de melc
În crusta cea de trup, ne-ncăpătoare,
Prea patos mult în nemilosul cerc
Și-n fragedul cuptor – cumplit, dogoare !

Prea strașnic vânt olaltă zălogit
În foalele de rumenă hârtie,
Prea multe-albine stupul ceruit
Să nu-l sufoce sau să nu-l sfâșie !

Nu-i boală, deci, tuberculoza, nu-i !
ci-i foc mărturisit și-aprinsă pară,
Ce nu se-aprinde-n pieptul nimănui
Cât n-are-atâta foc, să dea pe-afară !


Fii memorat, slăvite bard, John Keats,
Cu torțe-n piept, incinerat Jan Huss,
Voi, toți, ce-ați ars pe rug, slăviți să fiți
Cu Ghița Mărgărit cel mai presus !

Cine-ar putea vorbi despre atleți,
Ce prăbușiți îi văd sub prima rază,
Când flacăra firavei tale vieți
Ca un opaiț încă luminează ?!

Stă scris acestor fragede făpturi
Să-ngemăneze dragostea și ura,
Cu zâmbete crispate pe figuri
Privind sarcastic viața și natura !

Stă scris ca o sămânță rost să dea
Și bradul rădăcini s-agațe-n stâncă,
Ci sufletele mari, așijderea,
Se prind de viață cu putere, încă !

Așa a fost și bardul Mărgărit –
Pădure-n flăcări, torță de rășină –
Cenușa, ca un zbor l-a troienit,
Dar în străfund, tot jar e și-i lumină !

Ca șerpii trași înspre bârlogul lor,
Cuvintele se trag și pielea-și schimbă,
Dar l-am văzut în slăvi șerpuitor
Cu șerpi de foc și-nflăcărată limbă !

Eu am văzut supremul lui lasou
Pletind copacul cerului prin bolte
Și scrâșnete astrale dând ecou
Sub șerpii-nflăcăratelor revolte ...

Eu am văzut cum cerul, clătinat,
Ca un copac se prăbușea-n furtună,
Cuvântul lui, prin vămi cătându-și vad,
Se prăbușea cu boltele-mpreună !

Și nu-i păsa de zei în nici un fel,
Cu orice liftă măsurându-și flama –
S-o fi teșit, de-atâta foc și zel,
S-o fi topit ca lumânarea lama !


Pumnal dac-ar fi fost, or spadă grea –
O spadă de Toledo, princiară –
Și pân’la urmă încă se topea
De-atâtea bătălii și-atâta pară !

Dar biata limbă-a unui cavaler ? –
Chiar Ghiță Mărgărit fiind cavalerul ! –
Măcar că mulți trimise-n iad și-n cer,
Până la urmă, s-a teșit ca fierul !

O limbă de-ar fi fost, de clopot, chiar,
Încă și-atunci, zbătând atâta vreme,
S-ar fi topit, dar glasul princiar
Al lui – deprins cu ode și blesteme ?!

Un clopot surd, dogit, răsună-acum
Ca un potir ce stăruie-n ecouri
Și farmecul străvechiului parfum
Noi îl vedem și-l auzim prin nouri...

Plutește-n cer, iubite Cavaler !
plămânii tăi îi văd arzând pe-o criptă
Iar limba ta, ca fulgerul, prin cer
O văd răzbătătoare și înfiptă !...

Acestea de la tine au rămas
Și altor generații ce-or să vie:
O torță și o spadă fără glas
Ce-așteaptă sub cenușă să învie !

Nu-i stinsă torța ! Torța nu s-a stins !
N-o să se stingă torța niciodată !
Iar spada ta, – săltată de vreun ins –
O să despice vremea ce s-arată !


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!