Forfotă pe străzi
de parcă noaptea nu mai începe,
o muză machiavelică
mă absoarbe din orașul bolnav
și-n ochii tăi înoată
căluții mării somnoroși.

Mă reîntregesc din bucăți
gol pe dinăuntru,
cu mâinile conturând aripi,
urmărind norii
cum trec peste orizont
cu fulgere.

Gurile noaste se usucă,
nopțile devin buimace,
își varsă întunericul
în pământul
înțelenit.

Îmi ies din obișnuințe,
mă cufund în pozitivism,
nu mai cred în nimic neverificat
și singura soluție a convingerii
este demonstrația.

Cuvintele tale învelesc trecutul,
păsările zboară la sol.

Viețile noastre cu brațe de ceară
caută insistent,
neverosimilul,
adevărul dureros
în echilibrul fragil
abia zidit.

În memorie ni se depozitează
întâmplările reci.