întotdeauna am vrut să fiu un erou
și
niciodată n-am fost cel ce-am vrut să fiu
iar
asta doare nespus, o cicatrice ce nu are cum să se vindece
dar
am uitat cât de erou sunt pentru copiii mei, cât de tată, cât soț, amant, fiu, tot laolaltă

pe stradă trec atâtea închipuiri, atâtea
sfârșituri neîncepute
deznădejdi necoapte și inimi arse până la rădăcini
aș vrea să spun că sunt o pânză umflată de vânt sub aceste suflări,
dar și eu ciunt am ajuns într-un punct din care întunericul e mult mai adânc
decât orice lucire de soare
ca o mânecă lungă în care te-afunzi și-aștepți ca altcineva să vină
să deschidă
o cană de lut, o poartă, un sărut

legat sunt de mâini lipit de tălpile voastre
ca un sfânt târât prin noroaie
deasupra-n adânc trec păsările privirilor noastre
nu mai suport lumina asta artificială produsă de om
și cântecele nepăsătoare, albastre, ca-ntr-o paradă
conféti penele plutesc peste stradă
și palmele mele strâng cald orice fulg de zăpadă

cât o să mai dureze până când o să aud
foșnetul copacilor, râsul copiilor, lătratul de câini, apa
ce picură de-a lungul unui lujer de floare
legat sunt de mâini și de picioare, iar voi mă târâți ca într-o fugă tot timpul grăbiți
cu nerăbdare ca și cum timpul deja s-a sfârșit, iar voi
plini de umbră, tăcere, departe de soare

ei nu trebuia să facă nimic, nu știau ce să facă
vorbeau prea încet ca să-i mai aud
ca într-o repetiție a unei piese cu roțile unse de vorbele mulse din gurile deschise de șoapte
nu îndrăzneau să strice perfecțiunea unei desăvârșiri rostuind-o
pierzând singura clipă ce mai amintea de ceva
doar o încercau cu gurile hămesite
îi priveam ca prin ceață, siluete de ceară, de lacrimi și sfoară
și ei stăteau cu mâinile întinse, paralele cu inima ce bătea afon într-o tobă de sticlă
cu picioarele înfipte în pământ, pantofii grei de cuvânt
și alte lumini

teama asta e motivul pentru care nu trebuie să te uiți înapoi
niciodată înapoi
nici cu privirea mijită, nici cu mâinile moi
sunt fiii fără tată ce strâng în palme-un palton
de frig