te iubesc aplecat, ca sălciile
ce se fardează numai în luciul apei,
verzui și pufos se fardează
ca lumina vazută de greieri

iubirea ce ți-o port ar putea țipa precum locomotivele cu aburi,
dar preferă doar să gesticuleze,
uite-o cum îți face semne adânci
pe tocul ferestrei,
a învățat să tacă alb și sărat
ca nisipurile lovite de insolație
draga mea, e atât de bine că nu mai pot vedea decât urme de pași
și ziduri țintuite de iederă

doar încheietura palmei poate suporta sărutul
poate și ridurile din jurul ochilor
acolo unde lacrima capătă culoare și formă

ca un manechin de vitrină
surâd tuturor trecătorilor
din locul în care stau, lumina pătrunde pe nesimțite,
ca aerul nou dintr-un anotimp în care inimile-ncep să vibreze
în ritmuri doar de ele știute

ar trebui să-ți scriu
că orașul a devenit larg ca un strigăt
doar praful amiezii surâde știrb
ca un gard desperecheat
sufletul e un fum de țigară pe care-l va împrăștia vântul

sinuos mă mișc printre atâtea vitrine, lampadare și porți
numai tu, draga mea, ca o salcie nehotărâtă
alergi de pe un mal pe altul
direct pe linia sângelui

aplecat te iubesc
de parc-aș purta în spate
toate dorințele tale
știute și neștiute

să facem liniște până când dragostea
ne va face să plesnim din muguri,
începând de pe brațe și gât