agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-04-03 | |
Domnul Virgil Diaconu anunță câștigătorii Concursului național de poezie de dragoste „Leoaică tânără, iubirea…”, stabiliți de către un juriu alcătuit din poeți, membri USR
Felicitări Alexandru Gheție, felicitări tuturor câștigătorilor! Alexandru GHEÞIE – Premiul I soția mea port bluza ei de trening mă gândesc la furnici mușuroaie castele prin mine nu mai curge nimic toate râurile sunt cheaguri nici mișcare nici sunet în camera asta vulpile argintii sunt bărci de salvare înghețate până la vară se vor îneca printre noi. o strig. nu răspunde. stau pe pânza asta subțire stau pe lista de așteptare. mi-am făcut o viață din asta * soția mea se odihnește pe scaun probează eșarfe și toarce își aranjează fobiile pe noptieră ca pe un puzzle neterminat depresiile le strânge în brațe insomnia o onduleză prin păr cu arătătorul soția mea se odihnește puțin nu-și scoate pantofii cămașa nu simte frig cald plin gol toate mișcările ei au luat forma scaunului – au patru picioare spătar și pernuță * în bluza ei de trening mă gândesc la furnici mușuroaie castele afară plouă prin mine nu mai curge nimic camera asta nu-i o barcă de salvare nici vreun pasaj de trecere soția mea se odihnește puțin când se ridică bem 3 în 1 fumăm trimitem copilul la grădi adunăm vise dărâmăm castele ne facem mușuroaie prin creier azi, ceaiul de ieri dimineața are o pălărie în care ascunde noaptea cu tot cu stele lună scenarii iepuri de lumină coboară pe partea însorită a sânului tău * pentru că ești cea mai grăbită femeie din lume obiectele se trezesc înainte. gesturi simple invadează patul. mișcări inexplicabile goale. ai timp doar pentru lucruri mărețe le văd doar pe cele mărunte (săpunul lichid face spume la gură periuța caută tubul cu pastă de dinți mascara aleargă de la noptieră la sprâncene pe dungi imaginare fardul sare din trusă rujul îți caută buzele pe raft, sub oglindă) * pentru că îmi plac femeile îngrijite, mă gândesc toată invazia asta. ori pentru că dimineața are o pălărie vrăjită. ori pentru că * oricum ar fi dimineața mă trezesc singur. îmi amintesc pe cineva șoptind bea-ți ceaiul de ieri, ok apoi ușa trântită treptele pașii depărtarea pun perna pe cap și zâmbesc aici ori acolo - chiar nu contează unde a fost ori va fi cea mai grăbită femeie Delia Marilena GROSU – Premiul al II-lea despre cum să trecem prin iarnă ca printr-o tăcere în seara asta am simțit 1400 km care mi-au trecut prin tălpi am văzut oameni căzând în fața mea copii care își luau părinții în brațe oameni pentru care acasă e durerea care așteaptă în fața ușii cu capul plecat și fiecare secundă e o apropiere care ucide ți-am spus de câteva ori că aici nu mai e nimic cu fiecare zi din iarna asta se face mai frig și mai frică între noi doi fiecare minut aici e ca o luptă pe care o pierd fără să schițez măcar o încercare lumina mă strânge într-un corset greu și strâns din care nu știu cum să ies încerc să fac cumva să te încălzesc corpul meu nu mai are demult căldură iar mâinile mele sunt ale oricărei femei pe lângă care treci pe stradă tăcerea asta dintre noi doi e ca o agonie lungă care se prelungește până când devine o stradă pe unde trece un bărbat apoi o femeie apoi un copil cu mâinile pline de praf apoi cineva ale cărui palme se șterg și ajung să fie umbre hai să mergem acasă să te așezi pe canapea și să te uiți la mine ca într-o oglindă spartă în care să auzi scâncetele tuturor femeilor despărțirea noastră a fost un film mut fiecare loc pe unde ai trecut poartă numele unui om trist / un om care a uitat cine e / căruia și cel mai neînsemnat cuvânt îi amintește de cineva. te-aș fi așteptat în fiecare zi. ți-aș fi cumpărat eu o haină de iarnă, groasă, în care să îți pui toate gândurile rele aș fi săpat o gropă în față ușii tale unde aș fi pus toate diminețile în care mi-ai promis că te întorci devreme / din când în când ți-aș fi mângâiat față și părul iar mângâierile le-aș fi pus tot acolo să le iei când ai nevoie de cineva lângă tine. în fiecare noapte când te simți singur ai fi putut lua o atingere pe care să o porți de parcă ar fi un pulover care stă bine pe tine / în ochii mei ai fost mereu același iar cuvintele tale au fost cel mai bun gând pe care l-am avut vreodată fiecare dimineață e un chin. mă trezesc cu gândul că am așteptat atât de mult timp să dai măcar un semn încât nu mai știu nici măcar cine sunt. dimineața stau în fața ferestrei ca un om care își amintește ceva ce nu s-a întâmplat niciodată. Ana Maria LUPASCU – Premiul al III-lea stau la pândă lângă cea mai îndepărtată casă de aer. o scară nu duce către ziua așteptată, de aceea rămân să ghicesc cuvinte la gura sobei. spirale de fum până în praguri. întoarse pe dos se așază stol în cer și în pieptul meu bolnav. dincolo de geam e rostul acestei povești cu oameni înspăimântător de tandri. o femeie și un bărbat dăruiți mie. femeia spălă rufe la râu, cântă apropierea cerbilor de mal ca nimeni alta (se știe că nicio femeie nu trebuie să cânte așa). bărbatul ascultă pironit, cerul bubuie ca un buștean în apă și rufele femeii nu se mai limpezesc. numai rotocoale de cearșafuri și soare rânced peste coșurile de nuiele. acum stau muți ca într-o fotografie, unul trage spre stânga altul cu pușca deasupra țestei melancolice. se apropie cerbii, simt polen și cenușă în aer. dorința ei e și ea polen și cenușă în aer. se țin strâns de mână între mesteceni. și totul începe să se miște. mijlocul meu purtat ca un mosor cu ațe încâlcite în sunetul aerului, așteaptă ziua următoare. sunetul răscolește undeva sub mal și stoarce pământul de moarte, acest imens cearșaf desfăcut peste tot. poemul călătorului celor închiși în casele lor de ceva vreme, sudați în realitate cu palmele, cu trupul în nesiguranța suferinței. sunt călăuza care deschide drumul. sunt dintre cei arși cu fierul port semnul timpului vostru, mă apropii când sufletul bate în pereți - crezi în mine și în drumul acesta. până la capăt nu-i pic de lumină, valurile îmbrățișează catarge, omul visează pe țărmuri. prietene, într-o singură lume pot să cânt deasupra sărăciei mele și să bat din palme. dacă nu eu, altcineva în pereții casei, în mansarde, în capul meu. nimic nu se pierde când vii de departe cu sufletul sus ca o pânză în calea tristeții. crezi în mine și în drumul acesta. prietene, brațele mele te vor ridica, aceste mâini pătate de ulei și sânge ție îți scriu. și dacă pământul pare mai aproape e numai pentru că sufletul atârnă singur în această siberie prin care mă târâi și cânt. cântecul meu fără sfârșit e cântecul tău fără iubire. Ioana MIHAI – Mențiune I Delir Ar fi vremea să pun literele într-o ordine dar nu se leagă așa cum ți-e sete și nu ai apă apasă greu iarna târzie devreme pe umerii noștri ne îngreunează mersul gândul toți arătăm cu degetul ca să ne îndepărtăm atenția din noi acoperim oglinzile ochilor. de când nu te-am mai atins iubitul meu ai prins miros de mușcate pe care le-a pus mama ta în geam pentru mine mulți nici nu-și dau seama uneori că suntem cred că e un preț între noi nu poate fi vorba de liniște decât în miezul nopții când ne luăm de mână prin somn când se întinde și ne desparte cât e de lungă pisica sălbatică de când ne știm nu ne lasă domnul să stăm într-un loc, ne luăm casa în spate și mergem mereu să îmi reproșezi după ce plouă drumul plin de melci caut să îi ocolesc altfel parcă îmi aud oasele mele trosnind îmi e mereu mai greu să văd și parcă tu n-ai nimic și îmi e ciudă să le las liniștit atâta tot. și tralala și tralali cei morți au pică pe cei vii. Printre pietre îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare; pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră; să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea, să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului, să ne dea Domnul un gând bun; trebuie să găsesc pădurea peste stânci – am de stat la povești în taină, am să spun multe de pe suflet, două-trei vorbe și o să mă dea pământul afară: în veci nu primește oameni cu oameni în pântec, în veci nu se pleacă fruntea spre mâna mea de piatră. Anca Ioana SANDU – Mențiune II Corpuri pereche Era ușor să iubesc cuburi până te-am întâlnit pe tine pentru că ai fost diferit în toate perimetrele posibile. Aveai mai mult de șase fețe, dar pe oricare te-aș fi sărutat simțeam aceleași buze, aceleași muchii inegale și suflet fără diagonale cu un volum prea mic să-l umpli de mine, și arie prea mare să te pot păstra în trusa de geometrie cu care aveam să-mi măsor întreaga viață de la un plan la altul. Dar nu-i nimic, poate cubul nu este corpul meu pereche, mai bine îmi iau compasul și m-apuc să desenez o sferă îndeajuns de mare încât să încap fără să mă zgârii de aer și raze, dar suficient de mică s-o pot ține închisă în pumn, să mă înțepe uneori cu singurul colț pe care i-l voi desena, nu de alta, dar sufletul meu are nevoie și de durere din când în când. Desculți Dragostea noastră avea picioare lungi și frumoase, atât de lungi încât puteam spânzura leagăne de ele. pentru noi. Nu purta niciodată ștrampi, șosete sau pantofi cu toc, mergea doar desculță prin cioburi. și ne-a văzut plecând de-atâtea ori, încât s-a îndrăgostit de trenuri. Eram prea ocupați să ne ținem de mână și n-am văzut-o alergând să-mbrățișeze locomotiva, altfel aș fi ținut-o de gleznă. Dragostea noastră avea picioare lungi și frumoase, dar acum e într-un scaun cu rotile, iar eu m-am săturat să stau jos. Vreau să mă dau în leagăne spânzurate de mâini, leagăne care nu ruginesc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate