ne holbam la tunelurile astea oarbe
ce scuipă frânghii de noapte
regurgitând trenuri vuind cu voci felurite
ca pe niște oase din subteranele-fără-de-gânduri
și cântam, șopteam un cântec de leagăn
unul către altul
cu neputința celui care se-neacă
șopteam în timp ce orbeam
cu tălpile înfipte

[și era răcoare totodată
și mă simțeam ca-n sfintele taine
când se deschide pământul și dintre ceruri se-arată]

a deschis ușa
și-n urma ei s-a auzit un strigăt de prunc
în timp ce ea dispărea ca o pată
în lumina dureros de întinsă pe poartă
și pruncul privea cu ochii mari
cu o groază nemăsurată
în timp ce lumina îl învelea pe sub subțiori, glezne
cu sânii de lapte
cu părul în șuvițe de flori
cu buzele zâmbind ușor fisurate
cu degetele oarbe și moi întinse ca niște tentacule boante
cu pântecul ei cald și aproape

[mizantropic
el stătea strâns, eu în picioare ceva mai ferit
ne-atingeam într-un cânt și-i simțeam palmele cum se strâng, îmbrățișându-ne]

asta s-a sfârșit demult
devorând
și
ieșind din tunel
într-un alt pântec
stau lângă cruce străin, cu palmele privind spre pământ
nu am nimic
doar curg

[inadvertent
el se ridică și fuge, se-mpiedică și cade
și-n visul meu căderea-i fără sfârșit]