- Hai zi-mi cum iubești,
Îl îngână timida domnișoară.
- Fac lucruri prostești!
Îi spuse el, cu-o voce clară.

Deasupra cer senin, cu lună,
Sub ei pământ puternic,
Aproape ținându-se de mână,
Luară luna drept sfetnic.

- Crezi că iubirea e curaj?
Întreabă el, rupând tăcerea.
- Fără ea, viața e pur miraj.
Rosti ea, cu vocea-i ca mierea.

Deasupra nori în degradeuri,
Sub ei, ocean de sperante,
Stupidă frică de rateuri,
Noroc de multiple nuanțe.

- Crezi tu oare că te iubesc?
- Sau că asta e iubirea?
Amândoi, deodată, rostesc,
Captându-și privirea.

Deasupra cer senin, zori noi,
Sub ei pământ tare, cald,
În jur ei și doar ei, singuri, doi,
Viitorul, o tăbliță de smarald.

Tăcerii se substituie o muzică,
Dulce, suavă, aproape vals,
Mai departe totul e pură fizică,
Atracție, gravitație, nimic fals.