N-am știut că nu sunt din lumea lor
Până când ei înșiși mi-au spus-o răspicat,
Până când răspunsurile întrebărilor
Au fost un “nu” de priviri certificat.

Nu au prins aripile din razele de lună,
Nu au atins niciun nor vreodată,
Nu au ascultat vreo muzica divină,
Nici chipurile în roua nu și le-au spălat.

Pe câți de “nu” au adunat în viața lor,
Fără să aibă, nici cel mai mic regret,
Pe-atâți de “da” am strâns cu spor,
Ca scoicile prinse pe-un strașnic șiret.

Ochii-mi sunt flămânzi de cer și de soare,
De stele, de lună, de-nalte galaxii,
De flori și boboci, fiecare de altă culoare,
De stânci, de păduri și întinse câmpii.

Gura-mi nu s-ar sătura în vreun fel,
De vorbe dulci, de vorbe calde și blânde,
De cântat bucurii și iubiri fel de fel,
De rostit sentimente umane, plăpânde.

Urechile mele tot să audă ar vrea,
Numai lucruri frumoase și bune, o mie,
Pe zi, pe secundă, de s-ar putea,
Încă de-acum pe veșnicie.

Mâinile mele n-ar vrea să se oprească,
Din scris și povestit despre iubire,
Despre eterna frumusețe omenească
Sau despre timide încercări de nemurire.

Picioarele nu vor decât să simtă pământ,
Și uneori chiar o tărie de cer înstelat,
Ele sunt dovada că există-un legământ,
Între noi și ceva de care unii au uitat.

Și simt. cu inima mea, asta câtă o fi și ea,
Că lumea e mai mult decât un ghem,
Un bulgare sau un fragment dintr-o stea,
Și că i-ar plăcea să o înțelegem,

Ața cum și ea, în fiecare secundă de taină,
Ne poartă, fără reproș, pe brațe, la piept,
Ne oferă tot ceea ce înseamnă hrană,
Pentru inimă, minte și trup, meniu complet.