Clipă după clipă tânjește după tine,
Precum orbul lumină și sufletul iubire,
De ce-ți doresc făptura?...nu chinuri și suspine;
De ce nu simt căldura din a mea zidire?...

Cruce după cruce în pământ înfig...
Pașii-mi îngheață,ochii mei se sting,
Lumină vor să aibă...răbdarea e un chin,
Un chin ce mai adapă și-un alt suflet deplin.

Un suflet ce revarsă lumină-n întuneric,
Un suflet ce îmi ține...aprins,focul cel veșnic,
Un suflet ce își poartă chipul său angelic,
Un suflet ce mi suflet și-n al meu trup demonic...

Îsi are trup de lut, din mare răsărit,
Clădit cu mâini sfințite,de zei e prețuit...
Universu-i martor,se-nchină măgulit
În fața frumuseții, infinitu-i mit.

Ochii-i-s o taină,izvor al altora,
Ochii-i-s trădarea,tot al acelora,
Ochii ei nu sunt văzuți de muritori
Ochii ei sunt suflet,doar,pentru noi doi.

Buzele-mi alină cu dulci picuri de rouă
Scăldați pe ale ei buze,cu mâinile-amândouă
Îmi cuprinde trupul cel mâncat de molii...
Și c-o simplă vorbă,ea-mi alungă norii...

Îmi strânge-n brațe corpul,cel urât și veșted...
Și-mi privește fața cu ochii ei de trăsnet,
Ca după două clipe,să plece-ndepărtare...
Și-aștept la malul vieții...căzut oare-n uitare?

Se va-ntoarce-mi zise..să renasc și eu,
Din apa mării sfinte,să devin un zeu...
Să-mi scriu,eu,bucuria,pe-o stâncă de granit,
Iar crucea mea cea aspră,scrisă în nisip.

Simt că e aproape...dar,pasu-mi e prea mic,
Și-acum cu tot răsuflu,strig și strig și strig:
Ridică-te la mine,zeiță scump-a mării,
Să-ți văd iarăși,eu,ochii...nu mă da uitării,
Gândește-te la mine...să trăiesc și eu...
Că mă gândesc la tine..în trupul meu..mereu...