Amintirile vorbesc în șoaptă
Sub pietrele roase de timp,
Rămășițe ale templelor
Distruse de privirile
Îngerilor decăzuți.
A cincea coloană încă tremură
Șubrezindu-și fundația
În lacrimile oamenilor uitați
De dor și de pasul către
Un mâine pierdut
În ceața deznădejdii.
Amintirile se renasc în șoaptă
În memoria aproape mută
A zidurilor amorțite
De liniște și de mucegai.
Dar se aud strigătele
Neputinței sfâșiate de dorința
De a trăi, dincolo de tăcere.
Noi, amintirile, ucise cândva
De uitare, așteptăm
Lacrimile primăverii ascunse
În conștiința muritorilor rutinați,
Blazați și rătăciți în gări pustii,
În trenuri fără destinație,
În plicuri sigilate, netrimise.
Noi, amintirile vrem glas și lumină
Pentru a vesti nașterea
Celei de-a șasea coloane.