Se-agită toamna, roșie sau pală,
Și mi se-așează tulbure pe umeri,
Să mă privești în ultima petală
Cu care poți întârziat să numeri.

În suflet gândul pare că-ntârzie
Și umbra culcă sângele rămas,
Întunecat în floarea purpurie,
Aproape fără cer și fără glas.

M-am adunat și liberă povară
Cu greutate port, rănită fiind
De liniștea umbrită și amară
În care te zăresc și te cuprind.

Florina Ladislau