stăm sus și privim lumea
mi-era dor de oboseala unui oraș străin

sunt zece milioane de biciclete în amsterdam
și tot atâtea rute cum până unde și de ce
îmi trec mii de gânduri prin cap
și aș opri toți oamenii ăștia
să le amintesc să privească cerul florile apa
când ei se mișcă atât de robotizați și plictisiți
cu o precizie care-ți taie respirația

nu mai venea tramvaiul ăla
am stat pe scări și am vorbit chestii

și tare aș fi vrut
să-i spun măcar unui om de aici
că mi-e teamă de toată apa asta verde stătută
oricât aș iubi să trec poduri

și că nimic nu-mi pare mai frumos
ca o seară în satul părinților mei
când soarele trece îmbujorat
pe după meri