Am încercat să fiu o frunză în vânt
și când o furnică s-a așezat pe mine
am mâncat-o.

Am încercat să fiu un sfânt,
dar când m-am trezit din somn mi-am dat seama că e noapte
și ca trebuie mai mult.

Și când mi-am dat seama că trebuie niște soare
l-am invitat plângând, plăpând, la o discuție mai aspră
să nu mai fie fapta, prostia ce alții au făcut.

Și am tăcut mult timp și-o să mai tac
și incă mai ascult acele lucruri
șoptite în adâncuri de sufletul lumii.

Aud curgând transpirația lunii, arsă de soare,
aud acele versuri fără de valoare
și le cânt și eu
doar să rămână un ciclu natural de infinite noime
ce le spunem ca să fim,
să nu uităm să iubim.

O să termin când voi tresări fericit
într-un sfârșit de drum de suflet.