Mi-am pus sentimentele în insectar,
le-am prins cu bolduri, unul câte unul,
le-am învelit, apoi, să nu (se) răcească;
s-au zbătut o vreme,
până când n-au mai avut aripi.
Nu, nu m-au înduioșat
precum bondarul odinioară
(îi dădusem drumul).
Nu, nu, stați acolo!
Puteți să faceți conversație, dragoste, revoluție,
ori ce vă mai trece prin cap,
dar veți rămâne doar niște sentimente înțepate cu bolduri.
Eu – voi fi liberă de voi,
îmi voi trăi blazarea de toate zilele,
ca un botanist plictisit care presează viața între coperți.
Nu, nu! Nu-mi veți mai tulbura nopțile de nedragoste,
s-a zis cu romantismul desuet!
Voi fi cel mai bogat dintre pământeni!
Cel mai bogat dintre săracii acestei lumi.
Da, da! Voi avea colecția mea de sentimente.
N-am să le vând, nici să le dau de pomană,
dar am să le-arăt lumii, pe bani,
am să le pun să joace precum un urs de paradă.
Veniți de vedeți sentimentele cum mor puse-n bolduri!
Veniți, nu vă mai amăgiți!
De-alde voi e lumea plină.
Aplauze!
Cum, nu v-a plăcut?
Poate data viitoare... după ce le voi mai dresa.
Vă rugăm nu atingeți exponatele!
Vă rugăm feriți linia vieții!
Să nu ajungeți cândva și voi
să vă plimbați insectarul prin lume,
prin acest muzeu al celor care n-au vrut să creadă
în destrămare.
Și n-au crezut,
nuuu, n-au crezut,
până ce...
au văzut!