Când norii sălbatici adulmecă noaptea
Și pe linguriță
Zahărul s-a întărit,
Te simt
Într-un colț de pagină
Cum mă privești
Cu zâmbetul amorțit.
Cu ochii închiși
Ne dibuim respirația
Cu ezitări între
A fi,
A face
Și certitudinea de a vrea,
Prin vârtoapele emoței,
Ne rupem gleznele
Într-o fugă a nesațului.
Tunetele sunt ecouri venite
Din adâncul pieptului nostru,
Iar întunericul
Ne face palpabil sufletul,
Și ne duce acolo,
Când -
Ne-alipim frunțile.
Petru asta suferă arta,
Oameni,
Care acum poate sunt păsări,
Pentru asemenea anotimp,
În care noi
Suntem dezertorii poeziei
Și-ajuns-am să ne-ascundem
Inimile în această ploaie,
A carei spumă are note
Serafice.