câte ore jupuite de nervi
și câte alte străzi au mai rămas de respirat
nu mai ai aripi, nu mai ai aripi
cu această bucata de cârpă, pe care o fluturi în geam,
poți sterge memoria fiecărui lucru

numai sufletul, inocentul, îți poate vorbi despre înălțimea vocalelor
ca și când te-ai uita în fântâni,
strigătul lui îl poți auzi până departe

au devenit fluide așteptările, precum lama de ras
oglinda nu-ți mai poate ascunde rânjetul
care-ți maschează atât de bine depresiile
nici ochii nu mai au ceva de spus,
nici mângâierile, nici surâsul
toate cuvintele au fost spuse într-o limbă
pe care nu aveai de unde s-o știi
te naști cât să strigi
că fiecare capăt e doar o altă ușă către niciunde

aici, la capătul țigării
fumul de peste zi se vede până-n marginea scrumierei
tot ce mai e de făcut e să vină cineva, să-vi-nă-ci-ne-va
s-arunce gunoiul ăsta