știam că va veni ziua
în care poemele vor obosi să vorbească
despre plecări, despre drumurile care se înalță
și își ocupă locurile printre astre până vom învăța
să zburăm

pentru anumiți oameni gravitația cerului
e mai puternică decât cea dată de pământ

mă înalț dintr-un teren minat
în urma mea tu, nemișcată
învățând ce e zborul

vor rămâne
morile de singurătate
învârtindu-se în gol, eu prea
departe să pot înghiți întunericul
dintre felinarele pașilor tăi
cu sorii din piept

cândva sper să alegi
retezarea acestui cordon ombilical prin care curg buruieni
pentru că eu trag neputincios dintr-un loc
în care cocorii au uitat să zboare
se cuibăresc în carne
și cresc inimi

zidurile camerei de unde scriu
mă lasă să respir prin acest poem
dar zidurile din noi
ne sufocă