Cartea Poemelor

*** 5 ***

Oare, la poartă, cine-o bate?!







Un zgomot surd, s-aude-n lemnu’ ușii,

Cerând ca s-o deschizi;

Un înger, poate-n toiu’ nopții,

Sau… demonii, flămânzi?!







S-aude prima bataie, precum în minte

Dau năvală armata sutelor de gânduri

Și te-ncongioară-n sunete metalice, stridente,

De-ți tremură tot corpu’, vârât colo, adânc, în așternuturi,

Apoi, a doua, ca vâlvătaia focului, atunci când inima

Răzbate printre chinuri, luptând, cu forța-i tainică, domoală,

Atunci când pacea vrea să ș-o găsească, drept loc printre morminte,

Ș-atinge-n treacăt, marmura rece,

Pe care soarta, se pare ca ți-o pune drept cumpănă,

Să iei aminte, ca de-o carte nescrisă-n care stă pavăză, o lege…







Un zgomot plin, s-aude-n zidul cel de piatră

Ce sta-va dinaintea ta, drept fortareață,

Te-ndeamnă a te întreba:

“E clipa-n care … să mă retrag,

Sau… să păsesc, în față?”

Și de îndată, se răsfrâng,

Esențe de tămâie, dintr-un brad,

Și totul… parcă se sfărâmă, rând pe rând,

Cu fiece lucru, chip zidit, de mâna ta, de-acum beteagă,

Iar lacrima-ți pe obraz, s-așază, blând,

Drept semn că nimeni cunoscut, n-o să te mai vadă…







Oare, la poartă, cine-o bate?!

Și sar in lături, lanțurile, de-acuma, rupte,

Cu tot cu legile omenești, celea nedrepte

Iar tot ce-ai cunoscut, vreodată, se află-n spate,

Pe lângă tot ce vei cunoaște…

Sta-va ‘naintea-ți precum flacăra unei lumânări,

Va să-ti lumineze calea-n ceasu’ temător, al morții,

Atunci, când privit-au ochii, pentru ultima dată, către nori

Iar inima, încet, încet, nu a mai vrut s-alerge,

Pe făgașul privilegiat, al sorții…





©Th3Mirr0r