Râdeam de frunza verde, plângeam de cea uscată
Venise-un vânt ca biciul și-o toamnă dintrodată

Se legănau arinii pe margine de râu
N-am vrut să văd târziul, dar sunt silit să-l fiu

N-am vrut să fie negri mestecenii pe stânci
Da-n coaja lor de lapte-s tăiate vârste-adânci

Uitarea-i amintire, ori poate și invers
Sfârșitul și-nceputul vin din același sens

Amaru-i dulce-ntruna și dulcele amar
Depinde cine gustă și ce-ndoieli tresar

Râdeam, plângeam de frunza uscată-n toamna grea
De fapt râdeam cu lacrimi de viața-frunză a mea.