atâția oameni aproape zilnic
încercând să mă închidă în colivia lor
să-mi arunce securile în suflet
atâția porniți să-ți facă din vise
ceva tot mai mic
ca un cub de zahăr apăsat în podul palmei
nici nu știu cum am ajuns să mă ascund
în atâtea cuvinte
să mă arăt prin ele ca un ciob de durere
pus la un foc prea tare
caut poemul în care nu ai reușit să ajungi pân’ aici
în care silabele și lacrimile și rugile
au făcut o furtună și o apă mare și un foc
și te-au oprit
și deși n-ai crezut niciodată
în zidul acela
mă zidisem eu.