să privim această ușă de apartament
cu butonul de la sonerie lipsă
și cu tocul scrijelit
să observăm cum brusc începe să se tulbure
de parcă am privi-o scufundați în cadă
de parcă am fi în deșert și valuri de căldură ar înconjura-o

el iese val vârtej trântește ușa și trece pe lângă noi
mormăind ceva scuzați-mă!
și tropăie pe scări spre ieșire

să-l urmărim
să fim în spatele lui să-l vedem cum strânge balustrada
fiindu-i parcă frică să nu-și ia zborul
cum face pașii mari spre ieșire
cum trântește ușa de la intrare de se clatină antenele de pe bloc

picioarele par a fi niște piloni de pod
merge de parcă ar fi făcut din fier forjat
aerul ricoșează când se lovește de el

cu un pas traversează trecerea de pietoni
parcă s-a făcut cât gulliver
respiră puternic și frunzele din jur tremură
se îndreaptă spre gura de metrou
noi după el ca niște purici pe ecranul unui televizor
după el când este la aparat și trece neluând cartela
se oprește
se întoarce cu tot cu peron spre noi
și strigă lasă-mă dracului în pace ce vrei de la mine?!
îl vedem cum se urcă în metrou cum stă la ușă
și ne arată degetul mijlociu prin geam
cum se depărtează prin tunelul cu întuneric viu

hai să ne întoarcem
să urcăm scările de la stație să trecem prin lumea pestriță
ca niște legume scăpate de pe tarabă
ajungem în fața blocului din care a ieșit

urcăm treptele ca niște palme de om bătrân
privim ușa blurată căreia i-am dedicat atâtea și atâtea poezii
intrăm
ne lovește umbra copacilor din fața ferestrei
ridicăm scaunul căzut în bucătărie și oprim apa de la chiuvetă
încet
încet
strângem robinetul atunci când vedem stropii roșii din jur
intrăm în sufragerie
privim bătrâna căzută cu un cuțit înfipt în falcă
sângele încă îi mai curge gâlgâind ca un izvor dintr-o stâncă

ne speriem de ușa izbită de perete
de polițiștii care intră val vârtej trecând prin noi
îndreptându-se spre bătrână
îl vedem pe el zbătându-se în brațele a doi jandarmi
cum dărâmă vaza de pe hol
când ne vede devine și mai furios
urlă
țipă
el este!
el este! și arată spre noi cu capul ca un cal în ham
oamenii legii abia îl țin ne scuipă dar flecma
împorașcă pe cei din spate trecând prin noi
tu ai omorât-o! urlă cu lacrimi de bebeluș în ochi
în oglindă vedem că vorbește singur
că înjură singur

când lucrurile se liniștesc
oameni în halat alb o duc pe targă pe bătrână
mergem alături
vedem cum mâna ei iese de sub cearșaf
o mică icoană cade
ne aplecăm o luăm o punem înapoi
oamenii în alb ne mulțumesc și merg mai departe

rămânem acolo pe vine în tranșee înconjurați de praf
încep să se audă focuri de mitraliere strigăte de moarte
și pe deasupra în loc de soare
sunete de avioane