agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-11-27 | |
Cândva, demult, la mine-n sat,
A fost ca ieri, a fost odată, Venea, cu ursul antrenat, Ursaru, -n mână cu o cioată; Și-n pas vioi, pe lângă el, Fudul, să-l vadă asistența, Pășea un țanțoș puradel, Cu un tambur ținând cadența; Iar ursu, -n lanț, mergea spășit, Călcând cu stângul după tobă; Stau câini în gât cu-n hârâit Și mâțe se-ascundeau în sobă; Apoi ursarul îi da semn, Cu cioata-nfiptă între coaste Și Moșul se-nălța la-ndemn, Că timp n-avea să mai adaste; Și mor, mor, mor și mor, mor, mor, Dansa și se dădea de-a tumba; Trei babe știrbe, în pridvor, Râdeau, crezând că asta-i rumba; Și mai făcea și-un giumbușluc, De mulți ziceau că e miracol, Mătușa Lina, balamuc, Unchiașul, însă, nu, spectacol; Din curți săreau atunci dulăi, Printre uluci să îl inculpe Și se-arătau așa de răi, Plămânii parcă vrând să-și scuipe; Dar Moșului nici nu-i păsa Că ei băteau ca și o toacă; Și-un sat întreg se veselea, Cum câinii latră, ursul joacă. Și când ursarul, mulțumit, Un semn făcea, că totu-i gata, Martinul se oprea smerit, Iar satul îi punea răsplata În sacul rupt, care-aduna, Încetul cu încet, grămadă, Puținul ce se nimerea Să-l aibă omul prin ogradă; Apoi alaiu-o lua din loc, În alte sate să ajungă, Talentul să și-l pună-n joc, Să mai adune ceva-n pungă. Și iar dulăii se porneau, Cu lătrături și mai zevzece, Pe când sătenii urmăreau Cum câinii latră, ursul trece… Eheei! dar anii, zeci și zeci, Trecură-n fugă, cu momele; Ursaru-și doarme somn de veci, Iar Lina-i oale și ulcele; Și toți ceilalți s-au dus și ei Și-au luat și obiceiu-n raclă… Dar iată, eu nu pot să-nchei, Că, undeva, o mică faclă Mi se năzare, tremurând, De parcă-ar vrea chiar să răsară… Și-odată licărul plăpând Irumpe larg și dă pe-afară, Străluminând cu raza lui, Ce mi se-oprește drept în tâmplă, De văd ceva ce zici că nu-i… Și totuși văd că se întâmplă: Într-un filon ce-a conservat O spiță peste generații, Se mișcă un conglomerat… Eu cred că am halucinații, Când, din uitatul loc de veci, – Pe care nu-l știu unde este, Da-i peste tot, pe unde treci, Altminteri n-ar mai fi poveste Din care-acum să mă adap –, Răzbate-un geamăt… Iese-o mână… Mai iese una… Iese-un cap… Apoi din veșnica țărână, Ce o credeam c-a vindecat Această lume de himere – Un univers de mult plecat Să-și ducă viața în tăcere –, Ursarul iese-n relief… Dar nu, nu-i el, că n-are cioată; Și n-are urs… Iar din fief, Cu el, răsare-o-ntreagă gloată, Ce dă năvală peste sat; Și, îmbrăcați la patru ace, Vin toți grăbiți și cer mandat, Să pună ursul iar să joace; Iar pentru asta ei nu vor Decât să vină tot devotul*, Să spună limpede, în cor, Un simplu DA. Și să-și dea votul. Se uită satul chiondorâș: – Da’ unde-i ursu’? – E-n pădure. – Minciuni, șoptește un pârâș. – Ba nu. Culege fragi și mure; Iar el mai este și pândar Și în curând o să purceadă Să vă aducă vouă, -n dar, De la prisacă și cireadă, Un lapte, -o miere, un polen… Însă cum satul nu prea-i crede, Ursarii mai promit și-antren; Ba unul iute se repede Și vine cu un toboșar Și-un ursuleț de jucărie, Ce-i mânuit de-un păpușar; Că satul vrea și comedie; Și se pornește iar tumult Și lumea este îmbiată, Că urs n-a mai văzut de mult, S-au n-a văzut chiar niciodată; Se-mpart și câinii și nu tac, Văzând jivina ce răsare; Și-o latră unii în atac, Iară ceilalți în apărare. Dar un ursar, oftalmolog, În ochi, pentru o viață roză, Le toarnă-ncet, ca pe un drog, Picăturica de hipnoză: – V-aduc, vă dau, vă fac, vă dreg Ce n-ați avut voi niciodată… Și-alegătorii înțeleg Promisiunea că e dată. Apoi cu toții se unesc, Ursari și lume, vasăzică Și, în feericul sătesc, Încing pe loc o tananică. Iar la sfârșit de tărăboi, În timp ce ursul-jucărie Se duce-agale prin zăvoi, Tot satul crede în magie. Și râd ursarii să se-nece, Cum câinii latră, ursul trece… * DEVOT, -Ã adj., s.m.f. (rar) 1. Pios, religios; bigot. 2. (neobișnuit) devotat. (Dicționarul de Neologisme, ediția a III-a, 1978). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate