atâta iubire zace în sufletele rătăcite
pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar
nu mai pricep cum inima s-a înțărcat
de sângele ce plânge
scurgându-se în zborul de cântece și vise
n-am habar
poți să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase
te cuibăresc în palmele căuș ce se ascund sub pene
nu știu ce să mai cred, iar amintirea cerne
lacrimi în culise

greieri dezgoliți de cri-ul amurgului
grăbit în noaptea de păcate
nu mai pricep, nici licuricii nu mai au lumină
poți să-mi aduci regina-nopții în grădină
privind-o să mai sper când vântul eliberează șoapte
nu știu ce să mai cred dacă-am crezut vreodată
că liliacul va înflori la tâmpla ta înstrăinată

nu mai pricep, să te cunosc n-a fost o întâmplare
mă doare că mă doare și mă doare de ce oare
râul de lacrimi se adună-n vale și-ți stă-n cale
iar eu rămân în vârf de munte și suspine
și tot îmi zice unul, altul: o să-ți treacă
iar eu mai sper și nu mi-e deloc bine

așa ca tine o să citesc și eu ce-am scris
visând la nemurire
poate-am s-o regăsesc cândva în alte lumi
mai sincere, mai pline
și-o să pricep și o să sper încă o dată
că o să vină și-o să rămână numai pentru mine
nu mai pricep de ce e doar o tristă amăgire

și uite-așa am ronțăit un vers de pâine arsă
mă tot repet, mă tot repet de ce nu-i miere de albine
și câte ar mai fi de zis spuneam eu altădată
nu ar mai fi de zis nimic, nimicul mă-nconjoară
nu mai pot da timpul înapoi
să fim ca prima oară