Pe vremea când mă jucam cu puța în nisip
Aveam vecini doi gemeni, băiat și fată,
Asemănarea lor nu se rezuma doar la chip,
Ci se vedea în făptura lor toată.

Țin minte ca și azi, era o seară caldă de vară
Rămăsesem pe teren mai mulți copii,
Și ne jucam de-a creatorii, așa într-o doară,
Toate poveștile părându-ni-se hazlii.

Doar gemenii nu se imaginau nici doctori,
Nici profesori, aviatori sau politiști,
Ei desenau, așa cum o faceau adeseori,
Iubirea ce nu-i va face niciodată triști.

El desena pe pământ o fată și un pian,
Olguța, așa o numea el câtedată,
Iar ea contura un trup zvelt, olimpian,
Cu suflet nobil, de capă și spadă.

Azi mergeam pe străzile orașului adoptiv,
Fără să mă gândesc la ceva anume,
Când mintea mea se trezește în modul dativ,
Privind prelung la două perechi – minune.

I-am recunoscut pe cei doi frați gemeni,
Fata lui avea mâini elegante și fine,
Băiatul, cu un zeu grec puteai să îl asemeni,
Se pare că jocul acela lor le-a ieșit bine.

Cu-adevărat, mi-am zis atunci în sinea mea,
Copilăria și jocul sunt două mari puteri,
Bine spunea bunica și uite, chiar nu glumea,
Copilăria și jocul sunt o pereche de îngeri.