s-au făcut șapte ani
șapte ani în Tibetul sufletelor noastre
am rătăcit căutând intrările din noi până când au devenit casa
în care nu ne întâlnim niciodată

îmi amintesc
cum erai o femeie cu pielea precum laptele
precum mierea, dulcele lumii părea să aibă gustul tău
întunericul pășea în urma ta ca pe un jar încins, eram încă mirat iar tu
mă linișteai spunând să gust din tine ca dintr-un
venin la care doar eu sunt imun

ai pășit prin albul învinețit din ochii mei
ca printr-un câmp în care florile mov îți dădeau
impresia că sfârșitul lumii a trecut de mult și doar noi doi
găseam bucuria de a trăi

chiar dacă
eu nu am avut atâtea stele să îmi picure
vise în vene, chiar dacă am mers prin groapa cu cobre
sâsâind în limbajul lor strângându-te în brațe ca pe un nufăr
într-o glaciațiune de suflete, toată preistoria din mine a evoluat
astfel încât să te iubească așa cum meriți

până mai ieri credeam că fântâna sufletului meu
a secat undeva în adâncimea ei dar tu m-ai făcut să înțeleg
că era doar frigul care încremenise și nu știa cum să mai fugă
de căldura inimii tale

ceva s-a schimbat
a fost un cutremur, orizonturile tale și-au dezbrăcat
strălucirea ca pe o haină trecută de moda vremii și mi-ai spus
că oamenii trecuți nu pot fi pescuiți la copcă din pământ, ci trebuie lăsați
să își trăiască uitarea în liniște

ei cad din tablourile trecutului pe jos
nu în poala ta, nu în palmele tale, acolo e locul drumurilor spre nicăieri
până și propriile picioare îți pierd urma, cerul tău e o himeră
o apă în care visele stau ascunse ca niște pești pirahna
pregătiți de atac

uneori femeia lirelor închise ești tu
alteori e amintirea ta

pentru mine
femeie a lirelor închise
ești doar o închipuire