Când luna se privea-n oglinda mării,
cu valul căutând pe cineva,
eram o scoică în pustiul sării
și mai credeam că ești pe undeva.

Te regăseam tăcut, ca altădată,
fiorul meu, ca un seism, trecea,
îmi culegeai silaba aruncată
și nu credeai c-am să revin cândva.

Cu soarele prin ploaia mea treceai
și inima sălbatică-mi cânta,
în lan de maci, zburdând cu ai mei cai,
râdeam, că te știam pe undeva.

Atât de fraged, ca o primăvară,
cu tine ceasul clipa-și înălța,
deși ne suntem toamna dintr-o vară,
eu tot mai cred că ne vom fi, cândva.

Nu pot să cred, nu vreau să știu că mâine
n-ai să mai fii acolo, undeva,
aș vrea să-ți fiu, cu sare și cu pâine,
un început de drum în doi, cândva...