Mi-aș fi dorit să nu mai fii statuie,
privirea mea s-o înțelegi că nu e
decât o rază căutând pe-o hartă
să îți arăt spre unde gând mă poartă.

Mi-aș fi dorit să-mi sfâșii haina morții
topind cu dor zăpezile cetății,
să-ți rup cămașa de cleștar ce ține
trupul tău nemângâiat de mine.

Mi-aș fi dorit să ne iubim în toamne
câte poți să-mi fi lăsat Tu, Doamne,
c-ai pogorât în mine doruri câte
căi închise cu-nsângerări cusute.

Mi-aș fi dorit să râdem împreună
ca doi nebuni, ținându-ne de mână,
să îți arăt, fără cuvinte mari,
că sunt pământ atunci când tu dispari...