Răsună câmpul învrăjbit
De săbii, scuturi și durere,
Iar moartea ia necontenit
Un bir mai scump ca o avere.

Ziduri surde stau vânjoase
Cu nepăsarea lor păgână,
Privind spre oști vijelioase
Ce-și duc vitejii în țărână.

Străpuns de răni e asfințitul
Cu soare roșu, mări de sânge
Și care-l plâng pe ostenitul
Când nu e nimeni spre a-l plânge.

Sărmani eroi ce zac mâhniți
Pe trupul lor de-acum încolo,
Vor sta pe veci cu ochii ațintiți
Către dușman și carul lui Apollo.

Din fumul zării vine o stafie,
Ce pare că-i un vechi oștean
Și are chipul blândului Urie,
Ucis cu mișelie de regele viclean.

Deodată cu glasul de tunet,
Dar fața ce împrăștie lumină,
Cuvântă, iar dulcele-i răsunet
Lasă peste neguri o adiere lină.

„Iubitul meu stăpân și rege,
Eu ți-am fost serv, tu mie domn,
Știut-am binele din rău alege,
Dar azi neostenit mă pun la somn.

Mi-am lăsat în patrie iubita,
Și am purtat viteaz al tău război,
Iar tu încoronat, acasă cu suita
Mi-ai jertfit mioara, nu turma ta de oi.

Am părăsit gingașa ei făptură,
Luându-mi sabia și scutul greu,
Mărșăluind către vrăjmași și ură,
Căzând răpus cu ea în gândul meu.

Nu eu pierdut-am azi în luptă
Căci m-am stins cu suflet nepătat,
Fericirea nu, doar mantia era ruptă,
Dar ție azi, ți-e cugetul curat?

Noi nu ne vom vedea curând,
Dar cerșesc a ta milostivire,
De-a ține asta doar la tine-n gând
Și a nu-i da iubitei de știre.”