ziua aceea este ca un bandaj uitat într-un pacient
îngustezi ochii
când îți povestesc
și o fărâmă din tine
se transformă în ancoră
sfârtecându-mi pielea

lumea te privește ca pe un om normal
nimeni nu știe cum vintrele ard
murmurul cardiac
întrece agitația străzii
și uneori apari în fotografiile străinilor ca un abur

important este să treci prin zăbrelele minții
peronul crăpat de iarbă
se oprește în dreptul cinematografului
colonadele scorojite pline de graffiti
străpung aerul greu

te așezi lângă un vagabond
care strivește o cutie de bere -
singurul loc în care
crește bucata albă
neextirpată din tine

ești ecranul perfect
prin care orice om
poate fugi din viață