cuminte, te-ai adăpostit în visul meu și m-am trezit cu poftă de toamnă târzie, de paltoane și măinile noastre ascunse una-ntra-alta
ne plimbam amândoi în fotografia veche a unui parc din copilăria mea
aveai cei mai mari cei mai cenușii ochi care mi-au trecut prin suflet și-un fel al tău de-ai purta
cu nonșalanța elegantă a oamenilor triști și frumoși.

era visul meu și nu puteam decât să mă îndrăgostesc de tine.

m-ai sărutat
un pic derutat, de parcă era prima oară când ai fi făcut cunoștință cu sufletul unui străin
și gura mea a devenit de la sine doar o altă răsuflare a ta, repaosul mut al gândului că niciodată a devenit un cuvânt de neînțeles
așa cum de neînțeles ar fi fost ne-întâlnirea noastră.

am știut că visez atunci când mi-ai arătat cerul de-un rece aprins
atât de alb de parcă fusese construit peste noi și
fără să vreau te-am privit cu neîncrederea cu care te privesc în lumea în care trăim
și toamna s-a pornit amenințată cu toate frunzele și culorile ei într-un tempo nebun între tâmplele mele
am știut să te imaginez cum îmi mai zâmbești odată, a dojană,
a la revedere în mijlocul unui vis și-a unei sintaxe complicate din categoria “dar dacă”
și-atunci, abia atunci, mi-a năvălit conștiința prin vene și artere
panicată
de-un dor fără nume, fără realități, indecis.